Când Terminator întâlnește Florin Salam
Să ne imaginăm scena: undeva în câmpia teleormăneană, unde odinioară se cultivau cereale și se creșteau animale, acum se cultivă… roboți dansatori! Organizatorii, în genialitatea lor fără margini, au considerat că ceea ce lipsea cu adevărat din peisajul cultural românesc era un automat metalic care să se zvârcolească pe „Beau șampanie cu lobsterii”. Și ce spectacol a fost! Robotul – probabil programat de vreun inginer care și-a petrecut copilăria ascultând prea multe manele – s-a mișcat cu grația unui frigider în convulsii, în timp ce publicul aplaudă extaziat. Pentru că, să fim sinceri, ce poate fi mai emoționant decât să vezi cum tehnologia de milioane de euro se înjosește să imite mișcările unui lăutar beat? Viralitatea ca măsură a succesului Desigur, evenimentul a devenit viral. Pentru că în epoca noastră, dacă ceva nu e viral, înseamnă că nu există. Facebook-ul a explodat, Twitter-ul s-a aprins, iar comentatorii de pe toate platformele au găsit în sfârșit ceva mai interesant decât scandalurile politice zilnice. „Robotul de la Scurtu Mare” a devenit expresia momentului, folosită pentru a descrie orice situație absurdă în care tehnologia se întâlnește cu realitatea românească. Și ce reacții! De la „Bravo, România!” la „Să vină și la noi în comună!”, românii au demonstrat încă o dată că suntem un popor care se bucură de orice, atâta timp cât e spectaculos și gratuit. Că robotul ăla probabil costă cât bugetul comunei pe trei ani? Detalii! Important e că am intrat în era digitală prin ușa din spate, dansând. Tradiția întâlnește inovația (și o bate măr) Raportul oficial ne spune că evenimentul reprezintă „o punte între valorile tradiționale și spiritul modern al inovației”. Traducere: am reușit să profanăm și tradițiile, și tehnologia într-o singură mișcare de dans robotic. Pentru că, să fim serioși, ce poate fi mai tradițional decât să înlocuiești lăutarii cu un robot programat în Silicon Valley? Educația STEM prin manele Cel mai hilar aspect al întregii povești este că evenimentul ar trebui să „inspire tinerii din zonele mai puțin tehnologizate să se intereseze de domeniile științei și tehnologiei”. Pentru că, evident, calea către NASA trece prin a vedea un robot dansând pe „Doar cu tine aș fugi în lume”. Imaginați-vă dialogul: „Măi, Gigele, ce vrei să te faci când crești?” „Vreau să programez roboți să danseze pe manele, mă!” „Bravo, băiete! Asta înseamnă să ai viziune!” În final, robotul de la Scurtu Mare nu e decât oglinda unei societăți care confundă spectacolul cu progresul, viralitatea cu valoarea, și tehnologia cu înțelepciunea. Am reușit să transformăm o comună din Teleorman în simbolul unei Românii care aleargă după modernitate fără să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat progresul. Dar poate că asta suntem noi: un popor care dansează pe manele cu roboții, în timp ce visează la un viitor pe care nu-l înțelege, dar îl aplaudă cu entuziasm. Și cine știe? Poate că robotul de la Scurtu Mare va rămâne în istorie ca momentul în care România a intrat oficial în era post-modernă: prin ușa din spate, dansând, și fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplă.
